Bucureşti. Ora 2 şi ceva, noaptea; oră la care, dacă nu ai adormit încă, ţi se face foame. Curtat de un astfel de apetit nocturn spontan, m-am oprit la un celebru fast-food al cărui nume l-am uitat. Mă aşez la coadă, ajung la casierie, îmi exprim clar şi concis comanda, astfel încât să fiu înţeles şi de o primată, şi apoi aştept, cuminte, să mi se prepare minunatele bucate de origine turco-română şi de calitate îndoielnică.

În faţa mea, două specimene bucureştene ivite, probabil, dintr-o văgăună la modă cu titlu de club, purtau o discuţie elevată, bine-nţeles, despre relaţiile inter-umane, despre socializare şi erotism, într-o limbă necunoscută mie.

-          Ai văzut-o mă p-aia, ştii ce zic…

-          Mare bine, eşti prost!?…

-          Aşa bucată, să moară familia mea, mare bombă ce i-aş da, mă-nţelegi?

-          ‘Ş-nebun, aşa hal?!…

-          Da era cu ăla, ‘nţelegi, m-aş băga în seamă, da’ n-auzi, mare bucată ce mi-ar da gagiu dacă mă prinde.

-          Fii cuminte, că mare papagal ce-i ăla, ‘ş-nebun?

-          Adevărat?

-          Să moară fata mea de nu…

-          Mamă, mare foame ce-mi e, ‘ş-prost!…

-          Vai, să-mi moară mie, rupe foamea!

-          Ce face mă distrusu ăla, îmi face sendvişu sau ce, mă-nţelegi?

-          Ce-ai mă că mare bine ce e mâncarea aici, ştii ce zic…

-          Adevărat.

Perplex. Acesta e cuvântul. Per-plex.

Imaginaţia îmi furniza deja nişte scenarii, care, în momentul respectiv, mi s-au părut utopice. Acum îmi dau seama că nu sunt imposibile, ba mai mult, sunt chiar probabile.

Mâine mă duc la Eric Clapton&Steve Winwood. Imaginaţivă recenzia concertului folosind acest slang. Titlul articolului: Eric Clapton, mare bine, mă-nţelegi, ştii ce zic? Textul: ‘Ş-nebun, meserie de meserie, adevărat!

Ştiţi ce zic?